When I quitted my last administrative job in order to work as a full-time artist, I realized that the newgained freedom implied a great deal of responsibility. Under no circumstance I wanted to abuse art for the sake of a personal liberation, which would have turned me into a cliché-artist (rebel and marginal). On the contrary, I decided to stay in my own personal “petit-bourgeois” reality in order to deal with it from the inside, using the expertise acquired over the years. That is why I have not stopped using the same tools and methods, similar to those of any office employee, working in a routine way and with routine as my major focus. My starting point is the little creative moments within office-routines, which mostly have a ridiculously small ‘artistic‘ aspect to them. Examples: When we scribble during a phone conversation (20. Bic Monochromes, 2005) or when we rip off a page from a block (10. Blocs, 2003) we are creating small paintings and sculptures. The systematic repetition of these activities according to predefined rules turns them into meta-routines, into re-enactments of the Sisyphus myth. The only difference is that the resulting pieces register in detail the methodical and repetitive labour that was necessary for their production. This way, the routine survives, enabling the audience to read and mentally recreate it. Esthetically, my work shows clear references to the conceptual and minimal art of the 60s and 70s. In those years the dematerialization of the art object in the art world and the substitution of products by services in the business world occurred almost simultaneously. 1 Maybe that is why the esthetics also started to look alike, e.g. in the chromatic limitation or in the formal simplicity, which would signalize how both, commercial products and art objects now would be generated in a (blank) mind. We could even speak of a mutual fetichization which led for instance to the use of neon light and the archive as artistic media and to the preferred use of minimalist art as decoration in offices. 


 

Download Ignacio Uriarte's CV

Când am demisionat din ultimul meu job administrativ pentru a lucra doar ca artist, mi-am dat seama că libertatea proaspăt câștigată implică o mare responsabilitate. Nu doream absolut deloc să abuzez de artă pentru eliberarea mea personală, ceea ce m-ar fi transformat într-un artist-clișeu (rebel și marginal). Dimpotrivă, am hotărât să rămân în realitatea mea „mic-burgheză” pentru a o explora din interior, folosindu-mă de cunoștințele acumulate de-a lungul anilor. Acesta este motivul pentru care nu am încetat să folosesc aceleași instrumente și metode, similare cu cele ale oricărui angajat dintr-un birou, lucrând după o rutină și având rutina ca interes principal. Pentru mine, punctul de pornire îl reprezintă micile momente creative din rutina de birou, pentru că au, în general, un minuscul element „artistic” în ele. De exemplu: când mâzgălim ceva în timpul unei conversații telefonice (20. Bic Monochromes, 2005) sau când rupem o pagină dintr-un caiet (10. Blocs, 2003), creăm mici picturi și sculpturi. Repetiția sistematică a acestor activități, în conformitate cu reguli predefinite, le transformă în meta-rutine, în re-materializări ale mitului lui Sisif. Singura diferență este că piesele rezultate înregistrează în detaliu munca metodică și repetitivă care a fost necesară pentru producerea lor.  Astfel rutina supraviețuiește, iar publicul o poate sesiza și recrea mental. Din punct de vedere estetic, lucrările mele conțin referințe clare la arta conceptuală și minimalistă a anilor ’60 și ’70. În acea perioadă, dematerializarea obiectului de artă în lumea artei și substituirea produselor cu servicii în lumea afacerilor s-au petrecut aproape simultan. Poate de aceea estetica lor a început să semene, de pildă în ceea ce privește cromatica restrânsă și simplitatea formală care semnalizau cum ambele categorii - atât produsele comerciale, cât și obiectele de artă - ar fi fost generate în minte (o minte goală). Am putea vorbi chiar despre o fetișizare reciprocă ale cărei rezultate au fost, de exemplu, folosirea luminii de neon și a arhivei ca medii artistice și privilegierea artei minimaliste pentru decorarea birourilor.



Descarcă CV-ul Ignacio Uriarte